Ipostaze ale prostiei

• Tweet

Paleta viciilor şi păcatelor omeneşti, se ştie de când lumea, este de o infinită diversitate şi cuprindere, dar, dacă iei iniţiativa temerară de a te abandona îndelung unei profunde, ascuţite meditaţii pe această temă majoră, la un moment dat, destul de avansat al procesului reflexiv pe care îl traversezi cu totală concentrare, ai revelaţia buimăcitoare, că toate, dar absolut toate aceste vicii, au măcar puncte de tangenţă cu prostia, ca să evităm a spune direct, tranşant, apodictic, că izvorăsc din tâmpenie, sunt derivatele nuanţate ale ei.

Eu, simplificând intenţionat lucrurile, de dragul ideii mai sus avansate, aş îndrăzni chiar să împart oamenii în două categorii generice, fundamentale: în oameni inteligenţi şi în bătuţii de Dumnezeu, cu blestemul prostiei, de la care, cum am mai scris, se trag toate cele rele.

O să îmi spuneţi că şi destui oameni inteligenţi sunt marcaţi vizibil de tot soiul de vicii şi, desigur, aveţi dreptate, dar un ins cu adevărat inteligent îşi conştientizează păcatele şi le cenzurează tiranic, cu chingile lucidităţii sale, mereu în stare de veghe şi alarmă, luptă împotriva lor cu totală sinceritate şi acută, reală îngrijorare şi, mai ales, face tot ce este omeneşte posibil ca defectele sale să-şi restrângă sfera nocivă şi capacitatea distructivă între graniţele propriului destin, evitând cu încordare, obsesiv, să impieteze, să tareze în chip nefericit şi viaţa celor din jurul său.

Fireşte, aceasta este ipostaza ideală, situată constant la nivelul unei aspiraţii ardente, mistuitoare. În realitate, lucrurile nu se pot, nu au cum să fie atât de clare şi să se petracă aidoma. Dar măcar viciile omului inteligent acţionează coroziv, nefast, în principal, asupra propriei vieţi şi numai involuntar, prin influenţă şi asupra unor oameni din jurul său, care, preţuindu-l sau iubindu-l pe cel în discuţie, fiind legaţi sufleteşte, poate chiar prin destin, de cursul vieţii sale, au şi ele de suferit, într-un mod sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, devin, dincolo de voinţa acestuia, nişte victime colaterale, inocente, ale sale.

În privinţa proştilor din născare, lucrurile sunt, însă, extrem de simple şi de clare: este de neimaginat şi imposibil de găsit în viaţă prostia fără de răutate. Prostul congenital, nărodul sau „nărodanul”, cum îi ziceau oligofrenului străbunii noştri este, prin excelenţă, un tip iremediabil complexat, deci rău prin definiţie.

Tot suferind el, ani în şir, că toată lumea nu îl bagă în seamă nici cât pe o coajă de portocală sau banană, pe care călcând, poţi aluneca periculos, în condiţiile în care Dumnezeu se află în concediu, sau „Doarme cu capul pe o monastire”, ca într-o nestemată a liricii populare, şi nu se opune, cum ar fi drept şi obligatoriu, chiar şi pentru Dumnezeu, să împiedice ascensiunea unui tembel într-o funcţie înaltă, acesta, în mod invariabil, nu reacţionează decât într-un singur mod: face toate eforturile, la intensităţi disperate, animalice, să se răzbune pe nenumăraţii ani în care a fost ignorat, cu justeţe, de toată lumea. De unde şi formidabila zicere populară: „răzbunarea – arma prostului”. Iar în ce priveşte dezastruoasele consecinţe ale ascensiunii unui tembel la putere, marea, incomparabila înţelepciune populară a descoperit o zicere şi mai expresivă, mai profundă şi mai sugestivă: „Nu da Doamne parul ( adică puterea) pe mâna prostului!”

Tocmai aceasta este diferenţa fundamentală dintre un om inteligent ajuns la putere şi dintre un prostovan: cel inteligent se bucură că a dobândit puterea, pentru că are posibilitatea să facă bine cu ea, semenilor săi, iar prostul vrea să demonstreze lumii întregi şi, în primul rând, lui însuşi, că a ajuns şi el cineva şi îşi măsoară puterea cu numărul relelor pe care le poate pricinui semenilor săi.

    Opinii şi atitudini

     de Victor Rusu

Galerie foto