Ipostaze ale prostiei
Data: 7-8-2013Paleta viciilor ÅŸi păcatelor omeneÅŸti, se ÅŸtie de când lumea, este de o infinită diversitate ÅŸi cuprindere, dar, dacă iei iniÅ£iativa temerară de a te abandona îndelung unei profunde, ascuÅ£ite meditaÅ£ii pe această temă majoră, la un moment dat, destul de avansat al procesului reflexiv pe care îl traversezi cu totală concentrare, ai revelaÅ£ia buimăcitoare, că toate, dar absolut toate aceste vicii, au măcar puncte de tangenţă cu prostia, ca să evităm a spune direct, tranÅŸant, apodictic, că izvorăsc din tâmpenie, sunt derivatele nuanÅ£ate ale ei.
Eu, simplificând intenÅ£ionat lucrurile, de dragul ideii mai sus avansate, aÅŸ îndrăzni chiar să împart oamenii în două categorii generice, fundamentale: în oameni inteligenÅ£i ÅŸi în bătuÅ£ii de Dumnezeu, cu blestemul prostiei, de la care, cum am mai scris, se trag toate cele rele.
O să îmi spuneÅ£i că ÅŸi destui oameni inteligenÅ£i sunt marcaÅ£i vizibil de tot soiul de vicii ÅŸi, desigur, aveÅ£i dreptate, dar un ins cu adevărat inteligent îÅŸi conÅŸtientizează păcatele ÅŸi le cenzurează tiranic, cu chingile lucidităţii sale, mereu în stare de veghe ÅŸi alarmă, luptă împotriva lor cu totală sinceritate ÅŸi acută, reală îngrijorare ÅŸi, mai ales, face tot ce este omeneÅŸte posibil ca defectele sale să-ÅŸi restrângă sfera nocivă ÅŸi capacitatea distructivă între graniÅ£ele propriului destin, evitând cu încordare, obsesiv, să impieteze, să tareze în chip nefericit ÅŸi viaÅ£a celor din jurul său.
FireÅŸte, aceasta este ipostaza ideală, situată constant la nivelul unei aspiraÅ£ii ardente, mistuitoare. În realitate, lucrurile nu se pot, nu au cum să fie atât de clare ÅŸi să se petracă aidoma. Dar măcar viciile omului inteligent acÅ£ionează coroziv, nefast, în principal, asupra propriei vieÅ£i ÅŸi numai involuntar, prin influenţă ÅŸi asupra unor oameni din jurul său, care, preÅ£uindu-l sau iubindu-l pe cel în discuÅ£ie, fiind legaÅ£i sufleteÅŸte, poate chiar prin destin, de cursul vieÅ£ii sale, au ÅŸi ele de suferit, într-un mod sau altul, într-o măsură mai mare sau mai mică, devin, dincolo de voinÅ£a acestuia, niÅŸte victime colaterale, inocente, ale sale.
În privinÅ£a proÅŸtilor din născare, lucrurile sunt, însă, extrem de simple ÅŸi de clare: este de neimaginat ÅŸi imposibil de găsit în viaţă prostia fără de răutate. Prostul congenital, nărodul sau „nărodanul”, cum îi ziceau oligofrenului străbunii noÅŸtri este, prin excelenţă, un tip iremediabil complexat, deci rău prin definiÅ£ie.
Tot suferind el, ani în ÅŸir, că toată lumea nu îl bagă în seamă nici cât pe o coajă de portocală sau banană, pe care călcând, poÅ£i aluneca periculos, în condiÅ£iile în care Dumnezeu se află în concediu, sau „Doarme cu capul pe o monastire”, ca într-o nestemată a liricii populare, ÅŸi nu se opune, cum ar fi drept ÅŸi obligatoriu, chiar ÅŸi pentru Dumnezeu, să împiedice ascensiunea unui tembel într-o funcÅ£ie înaltă, acesta, în mod invariabil, nu reacÅ£ionează decât într-un singur mod: face toate eforturile, la intensităţi disperate, animalice, să se răzbune pe nenumăraÅ£ii ani în care a fost ignorat, cu justeÅ£e, de toată lumea. De unde ÅŸi formidabila zicere populară: „răzbunarea – arma prostului”. Iar în ce priveÅŸte dezastruoasele consecinÅ£e ale ascensiunii unui tembel la putere, marea, incomparabila înÅ£elepciune populară a descoperit o zicere ÅŸi mai expresivă, mai profundă ÅŸi mai sugestivă: „Nu da Doamne parul ( adică puterea) pe mâna prostului!”
Tocmai aceasta este diferenÅ£a fundamentală dintre un om inteligent ajuns la putere ÅŸi dintre un prostovan: cel inteligent se bucură că a dobândit puterea, pentru că are posibilitatea să facă bine cu ea, semenilor săi, iar prostul vrea să demonstreze lumii întregi ÅŸi, în primul rând, lui însuÅŸi, că a ajuns ÅŸi el cineva ÅŸi îÅŸi măsoară puterea cu numărul relelor pe care le poate pricinui semenilor săi.
Opinii ÅŸi atitudini
de Victor Rusu
Galerie foto
comments powered by Disqus